Recunosc că în ultimii ani m-am gândit cu oarecare strângere de inimă la momentul despărţirii de fratele Biriescu având în vedere vârsta dânsului dar şi problemele de sănătate cunoscute pe care le-a avut în ultimii ani. Mi-e greu să scriu aceste rânduri, totuşi voi incerca câteva cuvinte despre cine a fost fratele Biriescu, aşa cum l-am ştiut eu.

Îl cunosc din anul 1989 când m-am înrolat în această fanfară, el fiindu-mi primul mentor muzical. Îmi sunt încă proaspete în memorie primele solfegii, formulele de armonie executate pe ritm, primul contact cu un instrument de suflat.

A fost de profesie contabil, a lucrat la Comtim. Însă chemarea sa a fost pentru muzică. Aşa se face că în anul 1982 împreună cu fratele Codreanu au decis să înfiinţeze Fanfara Elim Timisoara. Cu cei mai mulţi dintre noi a avut o relaţie de tip tată-fiu. Acum ne certa pentru acte de indisciplină, etc, iar zece minute mai târziu îsi cerea scuze spunând "Fraţilor vă rog frumos să mă iertaţi că am întrecut puţin măsura" Avea obiceiul să ne mângâie părinteşte pe cap, îşi făcea timp să discute cu fiecare în parte. A fost un bun pedagog şi ne încuraja ori de câte ori vedea la cineva un progres fie cât de mic. Îi plăceau nuanţările, când se ridica la dirijat ne spunea "aveţi grijă la cutare pasaj, cât se poate de piano ..."

Şi-a împărţit viaţa între serviciu, fanfară şi familie. A fost un om disciplinat, întotdeauna venea cu o oră mai devreme de a se începe repetiţia. Şi-a petrecut viaţa între dosare. Dosare de contabilitate şi dosare cu partituri. Partiturile erau toate scrise ordonat, de mână, fără greşeală şi numerotate. Puţini cunosc faptul că fratele Biriescu cumpăra biletele de tren din banii dânsului pentru fanfariştii care nu dispuneau de bani atunci când fanfara trebuia să plece într-o anume deplasare. Obişnuia să trimită pachete şi chiar bani pentru fanfariştii plecaţi în armată. Lucruri simple dar cu o greutate mare.

A avut parte şi de multe necazuri în viaţă. Şi-a îngrijit ani de zile, pâna în ultimul moment, soţia bolnavă de cancer. Şi-a înmormântat cea mai mică fiică. De multe ori îl surprindeam lăcrimând la unele predici.

A fost un om puternic şi a rămas lucid până la capăt. L-am vizitat seara la spitalul Clinicile Noi din Timişoara. Intrase într-un fel de comă iar medicii l-au dat acasă spunând că până dimineaţă moare. A avut puterea să-şi revină pentru încă două zile dorind să-l mai vadă o dată pe Aurică plecat în Statele Unite.

A iubit enorm de mult această fanfară, iar ultima dorinţă a fost să-i cântăm "Pe calea îngustă e luptă."